Păcatele memoriei

Facem lucruri excepționale, atunci când peisajul ne dă voie să ne arătăm, să tragem de pe chip vălul și să deschidem gura, respirând cuvinte. Scriem, citim ce scriem, vorbim cu oamenii, mai sorbim din cafeaua rece de pe masă, trec zilele, ca în romanele pe care le-au așternut alții în calea noastră. Trăim, când se poate, o viață de excepții, vorba poetului. Dar n-avem cui să spunem.

E atât de mare răutatea în jur, sunt atât de multe obstacole de-a stânga și de-a dreapta, e așa de strâmtă calea dintre bine și egoism, se întretaie în așa de multe locuri cuvântul de bine, încât e imposibil să se mai distingă intenția bună de crimă.

E atât de multă invidia celor care ar trebui să ne fie aproape, necondiționat, să aplaude acolo unde e de aplaudat și să corecteze ceea ce trebuie făcut mai bine, încât, la ceas de seară, după o serie de fapte extraordinare pe care reușim să le ducem la bun sfârșit, ne dăm seama că nu mai avem cu cine povesti, că blestemul cel mai mare al unei vieți altfel decât normale rămâne singurătatea. Liniște și câte o durere de spate, ca să se adâncească și cocoașa veche.

Păcatele memoriei sunt, iată, unele dintre cele mai mari păcate de care suntem, fără să ne propunem corecturi, capabili. Trebuie să ținem minte totul singuri, atunci când nu avem interlocutor, trebuie să încercăm analiza în oglindă, uneori defectă, ca să ștergem din greșeli și din secundele în care, din neatenție, n-am nimerit drumul drept.

Suntem forțați, astfel, să avem cât mai puține fapte excepționale de memorat. Și cât mai puțin de oferit celorlalți.

În capăt de Românie, însă, unii oameni au ales calea mai grea. La Câmpulung Moldovenesc, de exemplu, unde am ajuns din întâmplare și unde mă întorc de bună voie, se vrea să se facă, deși miroase pe toată harta minunatei noastre țări a corupție și a furăciuni, cultură. Prin fapte concrete.

De curând, s-a redeschis Biblioteca Municipală, cu o doamnă director care, de câteva luni încoace, se aruncă, fără să ezite, cu capul înainte, încercând să aducă oamenii aproape și să promoveze un spațiu atât de important în oraș, cum e biblioteca, prin muzică și poezie.

În același orășel divin, funcționează, într-un sediu înghesuit, dar îngrijit frumos, o librărie, pentru care lucrează o bună doamnă ce, surprinzător pentru anii în care ne irosim și noi existența, răspunde la telefon și leagă lucrurile între ele, pentru ca rezultatul să se observe.

La Câmpulung Moldovenesc, unde nu s-a murit de tot, mă tem că acești câțiva oameni de bine vor rămâne, conform nedreptelor obiceiuri, singuri. Singuri, într-un spațiu care îi va uita, de care nu se va lega nicio altă rădăcină, unde poimâine va fi din nou prea târziu ca să o luăm de la capăt. Sau poate nu. Poate așa, din fapte mari petrecute în locuri mici, va începe renașterea, se va ivi iarăși o scânteie de la care focurile de mâine să se poată alimenta.

Cine știe? Cine mai știe? Pe cine să mai întrebăm?

Deocamdată, aceasta-i regula. Fapte de excepție, oameni fără interlocutor.

Citește și:

Omul după boală…

Nevinovatul Mircea Beuran

Copiii de 10 de azi

Viaţa de după viaţă din casa Amáliei Rodrigues

Alarmă la 30 de minute

Guvern nou, oameni vechi